luni, 11 ianuarie 2016

Osho - Despre ziua iluminării sale (The day of his enlightenment - with link to the EN version)


Osho:  The Discipline of Transcendence, Volume 2, Chapter 11. (Disciplina transcendenței)
(EN: http://spectrumofbeliefs.blogspot.com.tr/2010/05/oshos-enlightenment.html)

Osho: Îmi amintesc de ziua fatidică de 21 martie, 1953. Timp de multe vieți am muncit – lucrând asupra mea, luptând, făcând tot ce se poate face – și nimic nu se întâmpla.

Acum înțeleg de ce nu se întâmpla nimic. Însuși efortul era bariera, însăși scara era piedica, însuși impulsul de a căuta era obstacolul. Nu înseamnă că poți să ajungi la realizare fără a căuta. Căutarea este necesară, dar apoi vine un moment în care căutarea trebuie lăsată deoparte. Barca este necesară pentru a trece râul,  dar apoi vine un moment în care trebuie să ieși din barcă și să uiți cu totul de ea și s-o lași în urmă. Efortul este necesar, fără efort nimic nu este posibil. Și de asemenea, doar cu efort, nimic nu este posibil.

Chiar înaintea zilei de 21 martie 1953, cu șapte zile înainte, am încetat să mai lucrez asupra mea. Vine un moment în care vezi toată inutilitatea efortului. Ai făcut tot ce poți și nu se întâmplă nimic. Ai făcut tot ce este omenește posibil. Atunci, ce altceva mai poți să faci? În neputință totală, renunți la orice căutare. Și în ziua în care căutarea a încetat, în ziua în care nu mai căutam ceva, în ziua în care nu așteptam ca ceva să se întâmple, a început să se întâmple. O nouă energie a apărut – de nicăieri.

Nu venea dintr-o sursă anume. Venea de nicăieri și de peste tot. Era în copaci și în pietre și în cer și în soare și în aer – era peste tot. O căutasem atât de intens, și credeam că este foarte departe. Și ea era lângă mine, atât de aproape. Doar pentru că o căutam, devenisem incapabil să văd apropiatul. Căutarea este întotdeauna după ceea ce este îndepărtat, căutarea e întotdeauna după ceea ce este la distanță – și nu era la distanță. Dobândisem capacitatea de privi în depărtări și pierdusem capacitatea de a privi în apropiere. Ochii deveniseră concentrați pe depărtări, pe orizont, și pierduseră capacitatea de a vedea ceea ce este la doar un pas, la ceea ce te înconjoară.

În ziua în care efortul a încetat, am încetat și eu. Pentru că tu nu poți exista fără efort, și nu poți exista fără dorință, și nu poți exista fără a te strădui. Fenomenul egoului, al sinelui, nu este un lucru, este un proces. Nu este o substanță care stă acolo în interiorul tău; trebuie să îl creezi în fiecare moment. Este exact ca pedalatul unei biciclete. Dacă pedalezi la ea, ea merge și merge, dacă nu pedalezi la ea, se oprește. Poate că mai merge puțin din cauza inerției, dar în momentul în care încetezi să mai pedalezi, de fapt bicicleta începe să se oprească. Nu mai are energie, nu mai are putere să meargă nicăieri. Va cădea și se va prăbuși.

Egoul există pentru că noi continuăm să pedalăm la dorințe, pentru că noi continuăm să ne străduim să obținem ceva, pentru că noi continuăm să ne-o luăm înainte. Acesta este chiar fenomenul egoului – a ți-o lua înainte, a sări în viitor, a sări în ziua de mâine. Saltul în ceva ce nu există creează egoul. Pentru că apare din non-existențial, este ca un miraj. Constă doar din dorință și nimic altceva. Constă doar din sete și nimic altceva.

Egoul nu este în prezent, este în viitor. Dacă ești în viitor, atunci egoul pare să fie foarte substanțial. Dacă ești în prezent, egoul este un miraj, începe să dispară. În ziua în care am încetat să mai caut…și nu este corect să spun că am încetat să mai caut, ar fi mai bine să spun ”ziua în care căutarea a încetat.” Dați-mie voie să repet: este mai bine să spun că este ziua în care căutarea a încetat. Pentru că dacă eu o opresc, atunci eu sunt acolo din nou. Acum a opri devine efortul meu, acum a opri devine dorința mea, iar dorința continuă să existe într-u mod foarte subtil.

Nu poți să oprești dorința; poți doar să o înțelegi. Chiar în această înțelegere este încetarea ei. Ține minte, nimeni nu poate să oprească faptul de a dori, iar realitatea are loc doar atunci când dorința încetează. Deci aceasta este dilema. Ce e de făcut? Dorința este acolo, iar Buddhașii continuă să spună că dorința trebuie să fie oprită, și continuă să spună în următoarea propoziție că nu poți să oprești dorința. Deci, ce e de făcut? Pui oamenii într-o dilemă. Ei sunt în dorință, în mod sigur. Tu spui că aceasta trebuie să fie oprită – ok. Și apoi spui că nu poate fi oprită. Ce e de făcut atunci?

Dorința trebuie înțeleasă. Poți s-o înțelegi, poți vedea însăși inutilitatea ei. O percepție directă este necesară, o pătrundere imediată este necesară. Privește în interiorul dorinței, vezi pur și simplu ce este ea și vei vedea falsitatea ei, vei vedea că este non-existențială. Și dorința cade și ceva cade în același timp în interiorul tău.
Dorința și egoul există mână-n-mână, ele se coordonează. Egoul nu poate exista fără dorință, dorința nu poate exista fără ego. Dorința este egoul proiectat în afară, egoul este dorința proiectată în interior. Ele sunt împreună, două aspecte ale aceluiași fenomen. În ziua în care faptul de a dori a încetat, m-am simțit foarte neajutorat și fără speranță. Nicio speranță pentru că nu era niciun viitor. Nimic de sperat pentru că toată speranța s-a dovedit inutilă, nu duce nicăieri. Mergi în cerc. Continuă să zăngăne în fața ta, continuă să creeze noi miraje, continuă să te cheme, ”Hai, aleargă repede, vei ajunge.” Dar oricât de repede alergi nu vei ajunge niciodată.

De aceea Buddha îl numește un miraj. Este precum orizontul pe care îl vezi în jurul pământului. Apare dar nu este acolo. Dacă te duci spre el continuă să fugă de tine. Cu cât alergi mai repede, cu atât mai repede se îndepărtează. Cu cât mergi mai încet, cu atât mai încet se îndepărtează. Dar un lucru e sigur – distanța dintre tine și orizont rămâne absolut aceeași. Nici măcar cu un singur centimetru nu poți să reduci distanța dintre tine și orizont.

Nu poți reduce distanța dintre tine și speranța ta. Speranța este orizontul. Încerci să faci o punte între tine și orizont prin speranță, printr-o dorință proiectată. Dorința este o punte, o punte imaginară – pentru că orizontul nu există, așa că nu poți face o punte spre el, poți doar să visezi la punte. Nu poți să te unești cu ceea ce este inexistent .
În ziua în care dorința a încetat, în ziua în care am privit în ea și am înțeles că era pur și simplu inutilă, am fost neajutorat și fără speranță. Dar chiar în acel moment ceva a început să se întâmple. A început să se întâmple acel lucru la care muncisem timp de multe vieți și nu se întâmplase. În starea ta fără de speranță se află singura speranță, și în starea ta fără de dorință se află singura ta împlinire, și în imensa ta neajutorare, brusc existența începe să te ajute.

Ea așteaptă. Când vede că lucrezi pe cont propriu, nu se amestecă. Așteaptă. Poate aștepta infinit, pentru că pentru ea nu există grabă. Este eternitatea. În momentul în care nu mai ești pe cont propriu, în momentul în care tu ești lăsat deoparte, în momentul în care dispari, întreaga existență se grăbește spre tine, intră în tine. Și pentru prima oară lucrurile încep să se întâmple.

Șapte zile am trăit într-o stare foarte neajutorată și fără de speranță, dar în același timp, ceva ieșea la suprafață. Când spun fără speranță nu mă refer la ceea ce înțelegeți voi prin expresia ”fără speranță”. Vreau să spun pur și simplu că nu era nicio speranță în mine. Speranța era absentă. Nu spun că eram fără speranță și trist. Eram fericit de fapt, eram liniștit, calm și adunat și centrat. Fără speranță, dar într-un sens cu totul nou. Nu era nicio speranță, deci cum putea să fie acolo starea fără de speranță? Ambele dispăruseră.
Starea fără speranță era absolută și totală. Speranța dispăruse și odată cu ea,  contrapartea ei, lipsa speranței, dispăruse și ea. Era o experiență total nouă – de a fi fără speranță. Nu era o stare negativă. Trebuie să folosesc cuvinte – dar nu era o stare negativă. Era absolut pozitivă. Nu era doar o absență, era simțită o prezență.  Ceva se revărsa în mine, mă inunda.

Și când spun că eram neajutorat, nu mă refer la cuvântul cu sensul din dicționar. Spun că eram pur și simplu lipsit de sine, La asta mă refer când spun neajutorat. Am recunoscut faptul că eu nu sunt, așa că nu pot să depind de mine, nu pot să stau pe picioarele mele – nu era nimic dedesubt. Eram într-un abis…abis fără fund. Dar nu era frică pentru că nu era nimic de protejat. Nu era frică pentru că nu era nimeni care să se teamă.
Acele șapte zile au însemnat o imensă transformare, o transformare totală. Și în ultima zi, prezența unei energii cu totul noi, o nouă lumină și o nouă încântare, a devenit atât de intensă încât era aproape de nesuportat – ca și cum explodam, ca și cum înnebuneam de fericire. Noua generație din Occident are cuvântul potrivit pentru asta – eram înlocuit de către fericire, eram "dus".

Era imposibil să înțeleg ceva din asta, din ce se întâmpla. Era o lume foarte absurdă, fără sens – dificil de priceput, dificil de pus în categorii, dificil să folosești cuvinte, limbaje, explicații. Toate scripturile mi-au apărut ca fiind moarte și toate cuvintele care au fost folosite pentru această experiență păreau foarte palide, anemice. Ce simțeam era atât de viu. Era ca o maree a extazului.

Toată ziua a fost ciudată, umitoare, și a fost o experiență nimicitoare. Trecutul dispărea, ca și cum nu mi-ar fi aparținut niciodată, ca și cum aș fi citit undeva despre el, ca și cum aș fi visat despre el, ca și cum era povestea altcuiva pe care o auzisem și cineva mi-o spunea. Deveneam liber de trecutul meu, eram dezrădăcinat din istoria mea, îmi pierdeam autobiografia. Deveneam o neființă, ceea ce Buddha numește anatta. Granițele dispăreau, distincțiile dispăreau.

Mintea dispărea; era la milioane de kilometri depărtare. Era dificil să o prind, se ducea tot mai departe și mai departe, și nu era nici un impuls de a o ține aproape. Eram pur și simplu indiferent față de ea. Era în regulă. Nu era nici un imbold de a rămâne legat de trecut. Până seara,  devenise atât de dificil de suportat – mă durea, era dureros. Era ca atunci când o femeie intră în travaliu când un copil trebuie să se nască, iar femeia suferă dureri îngrozitoare – chinurile facerii.

Obișnuiam să mă duc la culcare în acele zile în jur de doisprezece, unu noaptea, dar în acea zi a fost imposibil să rămân treaz. Ochii mi se închideau, era dificil să îi țin deschiși. Ceva era iminent, ceva urma să se întâmple. Era dificil de spus ce anume – poate că era moartea mea – dar nu exista nici un fel de teamă. Eram pregătit pentru ea. Acele șapte zile au fost atât de frumoase încât eram pregătit să mor, nu mai era nevoie de nimic altceva. Fuseseră atât de extatice, extraordinar de extatice, eram atât de mulțumit, încât dacă venea moartea, era binevenită.

Dar ceva urma să se întâmple – ceva asemenea morții, ceva foarte drastic, ceva care va fi fie o moarte, fie o nouă naștere, o crucificare sau o înviere – dar ceva de o importanță extraordinară era exact după colț. Și era imposibil să-mi țin ochii deschiși. Eram sedat. M-am dus să mă culc în jur de ora opt. Nu era ca un somn. Acum înțeleg la ce se referă Patanjali când spune că somnul și samadhi-ul sunt similare. Cu o singură diferență – că în samadhi ești complet treaz și adormit de asemenea. Adormit și treaz la un loc, tot corpul relaxat, fiecare celulă a corpului complet relaxată, totul funcționând relaxat, și totuși o lumină de conștiență arde în interiorul tău…limpede, fără fum.

Rămâi alert și totuși relaxat, destins dar pe deplin treaz. Corpul este în cel mai profund somn cu putință iar conștiința ta este pe culme. Culmea conștiinței și valea corpului se întâlnesc. M-am dus la culcare. A fost un somn foarte ciudat. Corpul era adormit, eu eram treaz. Era atât de ciudat – ca și cum ai fi rupt în două direcții, două dimensiuni; ca și cum polaritatea devenise complet concentrată, ca și cum eram ambele polarități la un loc…pozitivul și negativul se întâlneau, somnul și conștiența se întâlneau, moartea și viața se întâlneau.

Acesta este momentul în care poți să spui: ”creatorul și creația se întâlnesc”.  Era ciudat. Pentru prima oară te șochează până la rădăcini, îți scutură fundațiile. Nu poți să fii niciodată același după acea experiență; îți aduce o nouă viziune în viața ta, o nouă calitate. În jurul orei doisprezece, mi s-au deschis ochii brusc – nu i-am deschis eu. Somnul fusese întrerupt de altceva. Am simțit o mare prezență în jurul meu în cameră. Era o cameră foarte mică. Am simțit o viață pulsând în jurul meu, o mare vibrație – aproape ca un taifun, o mare furtună de lumină, bucurie, extaz. Mă înecam în ea.
Era atât de uimitor de reală încât totul în jurul meu a devenit ireal. Pereții camerei au devenit ireali, casa a devenit ireală, propriul meu corp a devenit ireal. Totul era ireal pentru că acum era pentru prima oară realitatea. 

De aceea, când Buddha și Shankara spun că lumea este maya, un miraj, este dificil să înțelegem. Pentru că noi cunoaștem doar această lume, nu avem nici un termen de comparație. Aceasta este singura realitate pe care o știm. Despre ce vorbesc oamenii ăștia – că asta e maya, iluzie? Aceasta e singura realitate.
Dacă nu ajungi să cunoști adevăratul real, cuvintele lor nu pot fi înțelese, cuvintele lor rămân teoretice. Ele par a fi ipoteze. Poate că acest om propune o filozofie – ”Lumea este ireală”. 

Când Berkeley, în Occident, a spus că lumea este ireală, mergea cu unul din prietenii săi, un om foarte logic; prietenul era aproape un sceptic. El a luat o piatră de pe drum și a lovit cu putere piciorul lui Berkeley. Berkeley a țipat, sângele a început să curgă, și scepticul a spus: ”Acum lumea este ireală? Spui că este lumea este ireală? – atunci de ce ai țipat? Piatra asta e ireală? – atunci de ce ai țipat? Atunci de ce îți legi piciorul și de ce arăți atâta durere și neliniște pe fața ta? Oprești asta? Totul este ireal.”
Acum, acest gen de om nu poate înțelege la ce se referă Buddha atunci când spune că lumea este un miraj. El nu se referă la faptul că poți trece prin zid. El nu spune asta – că poți să mănânci pietre și că nu va fi  nicio diferență dacă mănânci pâine sau pietre. El nu spune asta.

El spune că există o realitate. Odată ce ajungi s-o cunoști, această așa-zisă realitate pur și simplu pălește, pur și simplu devine ireală. Având viziunea unei realități mai înalte, apare comparația, nu altfel. În vis, visul este real. Visezi în fiecare noapte. Visul este una dintre cele mai importante activități pe le faci în mod constant. Dacă trăiești șaizeci de ani, douăzeci de ani vei dormi și aproape zece vei visa. Zece ani dintr-o viață – nimic pe care să-l faci atât de mult timp. Zece ani de visare continuă – gândește-te doar. Și în fiecare noapte…și în fiecare dimineață spui că a fost ireal, și din nou, noaptea când visezi, visul devine real.

Într-un vis este atât de dificil să-ți amintești că e un vis. Dar dimineața e atât de ușor. Ce se întâmplă? Tu ești aceeași persoană. În vis există o singură realitate. Cum să compari? Cum să spui că este ireal? În comparație cu ce? Este singura realitate. Totul este la fel de ireal ca orice altceva, așa că nu există termen de comparație. Dimineața, când deschizi ochii, o altă realitate este acolo. Acum, poți să spui că totul a fost ireal. În comparație cu această realitate, visul devine ireal.

Există o trezire – în comparație cu ACEA realitate a ACELEI treziri, toată această realitate devine ireală.  În acea noapte, pentru prima oară am înțeles semnificația cuvântului maya. Nu înseamnă că nu știam de el până atunci, nu înseamnă că nu eram conștient de sensul cuvântului. Când ești conștient , ești conștient și de sensul lui – dar nu îl înțelesesem niciodată până atunci. Cum poți să înțelegi fără a avea experiența?
În acea noapte, o altă realitate și-a deschis ușa, o altă dimensiune a devenit disponibilă. Brusc, era acolo, cealaltă realitate, realitatea diferită, ceea ce este real cu adevărat, sau cum vrei să-i spui – spune-i Dumnezeu, spune-i adevăr, spune-i dhamma, spune-i Tao sau cum dorești. Era fără de nume. Dar era acolo – atât de opacă, atât de transparentă și totuși atât de solidă că puteai s-o atingi. Aproape că mă sufoca în acea cameră. Era prea mult și nu eram încă capabil s-o absorb.

Un impuls profund a apărut în mine de a ieși afară din cameră, să merg sub cerul liber – mă sufoca. Era prea mult! Mă va omorî! Dacă aș fi rămas câteva momente în plus, m-ar fi sufocat – așa părea. Am ieșit repede din cameră, am ieșit pe stradă. Un mare impuls era acolo doar să fiu sub cerul liber, cu stelele, cu copacii, cu pământul…să fiu cu natura. Și imediat ce am ieșit, sentimentul de a fi sufocat a dispărut. Era un loc mult prea mic pentru un fenomen atât de mare. Chiar și cerul este un loc mic pentru un fenomen atât de mare. Este mai mare decât cerul.

Chiar și cerul nu este limita sa. Dar apoi m-am simțit mai liniștit. Am mers spre cea mai apropiată grădină. Era un mers cu totul diferit, ca și cum gravitația dispăruse. Mergeam, sau alergam, sau zburam pur și simplu; era dificil să mă decid. Nu exista gravitație, mă simțeam imponderabil – ca și cum un soi de energie mă lua cu ea. Eram în brațele unei altfel de energii.
Pentru prima dată nu eram singur, pentru prima dată nu mai eram un individ, pentru prima dată picătura a ajuns și a căzut în ocean. Acum întreg oceanul era al meu, eu eram oceanul. Nu era nici o limitare. O putere imensă a răsărit, ca și cum aș fi putut face orice. Eu nu eram acolo, doar puterea era acolo.

Am ajuns la grădina unde obișnuiam să mă duc în fiecare zi. Grădina era închisă pe timpul nopții. Era prea târziu, era aproape unu noaptea. Grădinarii dormeau buștean. A trebuit să intru în grădină ca un hoț, a trebuit să mă cațăr pe poartă. Dar ceva mă trăgea spre grădină. Nu era în puterea mea să împiedic asta. Pluteam pur și simplu.
La asta mă refer când spun iar și iar: ”plutește cu râul, nu împinge râul.” Eram relaxat, eram într-un abandon. Eu nu eram acolo. ”Ceva” era acolo, spune-i Dumnezeu – Dumnezeu era acolo. Aș vrea să-l numesc ”Ceva”, pentru că Dumnezeu este un cuvânt prea uman și a devenit prea murdar de la prea multă folosire, a devenit prea poluat de atâția oameni. Creștini, hinduși, mahomedani, preoți și politicieni – ei au corupt cu toții frumusețea acestui cuvânt. Deci dați-mi voie să îl numesc ”Ceva”. ”Ceva”-ul era acolo și eu eram pur și simplu purtat…purtat de valul mareei.

În momentul în care am intrat în grădină, totul a devenit luminos, era peste tot – binecuvântarea, starea de grație. Puteam să văd copacii pentru prima oară – verdele lor, viața lor,  seva curgând. Toată grădina dormea, copacii dormeau. Dar eu puteam să văd toată grădina vie, chiar și firicelele de iarbă erau atât de frumoase. Am privit în jur. Un copac era extraordinar de luminos – copacul Maulshree. M-a atras, m-a târât spre el. Nu îl alesesem eu, Dumnezeu însuși îl alesese. M-am dus la copac, am stat sub copac. Stând acolo, lucrurile au început să se așeze. Întreg universul a devenit o binecuvântare.
E dificil de spus cât timp am fost în acea stare. Când m-am întors acasă era patru dimineața, deci trebuie să fi fost acolo, după ceas, cel puțin trei ore – dar era o infinitate. Nu avea nimic de-a face cu timpul măsurabil. Fusese mai presus de timp. Acele trei ore au devenit toată eternitatea, eternitatea fără sfârșit. Timpul nu exista, nu era nicio trecere a timpului; era realitatea imaculată – necoruptă, neatinsă, nemăsurabilă.

Și în acea zi, ceva s-a întâmplat care a continuat – nu ca o continuitate – dar a continuat ca un curent subteran. Nu ca o permanență – fiecare moment s-a întâmplat din nou și din nou. A fost un miracol fiecare moment. În acea noapte…și începând cu acea noapte, nu am mai fost niciodată în corp. Plutesc în jurul lui. Am devenit extraordinar de puternic și în același timp foarte fragil. Am devenit foarte puternic, dar acea putere nu este ca puterea unui Muhammad Ali.

Acea putere nu este puterea unei pietre, acea putere este puterea unei flori de trandafir – atât de fragilă în puterea ei…atât de fragilă, atât de sensibilă, atât de delicată. Piatra va fi acolo, floarea poate pleca în orice moment, dar totuși floarea este mai puternică decât piatra, pentru că este mai vie. Sau puterea unei picături de rouă strălucind pe un firicel de iarbă; în soarele dimineții – atât de frumoasă, atât de prețioasă, și totuși poate aluneca în orice moment. Atât de fără pereche în grația ei, dar o adiere ușoară poate veni și picătura de rouă poate aluneca și se pierde pentru totdeauna.
Buddhașii au o putere care nu este din această lume. Puterea lor este întru totul a dragostei…Asemeni unui trandafir sau unei picături de rouă. Puterea lor este foarte fragilă, vulnerabilă. Puterea lor este puterea vieții nu a morții. Puterea lor nu este puterea care omoară; este puterea care creează. Puterea lor nu este cea a violenței, a agresivității, puterea lor este cea a compasiunii. Dar nu am mai fost niciodată în corp din nou, doar plutesc în jurul corpului. Și de aceea spun că a fost un imens miracol. În fiecare moment sunt surprins că încă sunt aici, nu ar trebui să fiu.

Ar fi trebuit să plec în orice moment, dar sunt încă aici. În fiecare dimineață deschid ochii și spun: „Deci, din nou, sunt încă aici?” Pentru că pare aproape imposibil. Miracolul a fost o continuitate. Chiar ieri cineva a pus o întrebare: ”Osho, ai devenit atât de fragil și delicat și de sensibil la mirosurile de la uleiurile de păr și șampoane încât se pare că nu vom mai putea să te vedem decât dacă chelim cu toții.” Apropo, nu e nimic greșit în a fi chel – chelia e frumoasă. La fel cum și ”negrul este frumos”, și ”chelia este frumoasă.” Dar este adevărat și trebuie să fiți atenți la asta.

Sunt fragil, delicat, sensibil. Aceasta este puterea mea. Dacă arunci o piatră într-o floare, nu se va întâmpla nimic cu piatra, floarea se va duce. Dar totuși, nu poți spune că piatra este mai puternică decât floarea. Floarea se va duce pentru că ea era vie. Și piatra – nu i se va întâmpla nimic pentru că este moartă. Floarea se va duce pentru că floarea nu are puterea de a distruge. Floarea va dispărea pur și simplu și va lăsa loc pietrei. Piatra are o putere de a distruge pentru că piatra este moartă.
Țineți minte, din acea zi nu am mai fost niciodată cu adevărat în corp; doar un fir delicat mă unește cu corpul. Și sunt surprins în permanență că cumva întregul mă vrea aici, pentru că nu mai sunt aici din propria mea putere, nu mai sunt aici din voința mea. Trebuie să fie voința întregului să mă țină aici, să mă lase să mai zăbovesc puțin pe acest mal. Poate că întregul vrea să împărtășească ceva cu voi, prin mine.



Din acea zi, lumea este ireală. O altă lume s-a dezvăluit. Când spun că lumea este ireală nu vreau să spun că acești copaci sunt ireali. Acești copaci sunt absolut reali – dar modul în care vedeți voi acești copaci este ireal. Acești copaci nu sunt ireali în sine – ei există în Dumnezeu, ei există în realitatea absolută – dar așa cum  îi vedeți voi, de fapt nu îi vedeți niciodată; voi vedeți altceva, un miraj.
Vă creați propria voastră lume de vis în jurul vostru și până când nu vă treziți, veți continua să visați. Lumea este ireală pentru că lumea pe care o cunoașteți voi este lumea viselor voastre. Când visele încetează și întâlnești pur și simplu lumea care este acolo, aceasta este lumea reală. Nu sunt două lucruri, Dumnezeu și lumea. Dumnezeu este lumea, dacă ai ochi, ochi limpezi, fără nici un fel de vise, fără nici un fel de praf al viselor, fără nici un fel de ceață de somn; dacă ai ochi limpezi, claritate, sensibilitate, există doar Dumnezeu.

Atunci, undeva Dumnezeu este un copac verde, și în altă parte Dumnezeu este o stea strălucitoare, iar altundeva Dumnezeu este un cuc, și altundeva Dumnezeu este o floare, și altundeva un copil și altundeva un râu – atunci doar Dumnezeu este. În momentul în care începi să vezi, doar Dumnezeu este. Dar acum, orice vezi nu este adevărul, este o minciună proiectată. Acesta este înțelesul unui miraj. Și odată ce vezi, chiar și pentru un singur moment disparat, dacă poți vedea, dacă poți să-ți dai voie să vezi, vei găsi o imensă binecuvântare peste tot în jur – în nori, în soare, pe pământ.

Aceasta e o lume minunată. Dar eu nu vorbesc de lumea voastră, vorbesc de lumea mea. Lumea voastră este foarte urâtă, lumea voastră este lumea creată de un sine, lumea voastră este una proiectată. Folosiți lumea reală ca pe un ecran și proiectați propriile idei pe el. Când spun că lumea este reală, lumea este extraordinar de frumoasă, lumea este infinit de luminoasă, lumea este lumină și încântare, este o celebrare, vorbesc de lumea mea – sau lumea voastră dacă renunțați la vise.

Când renunți la visele tale vezi aceeași lume pe care orice Buddha a văzut-o vreodată. Când visezi, visezi doar pentru tine. Ai observat? – că visele sunt private. Nu poți să le împărtășești nici măcar cu iubitul sau iubita. Nu poți să-ți inviți soția în visul tău – sau soțul, sau prietenul. Nu poți spune: ”Acum, veniți vă rog diseară în visul meu. Aș vrea să vedem visul împreună.” Nu e posibil. Visul este ceva privat, de aceea este iluzoriu, nu are o realitate obiectivă.

Dumnezeu este ceva universal. Odată ce ieși din visele tale private, este acolo. A fost mereu acolo. Odată ce ochii tăi sunt limpezi, o iluminare bruscă – brusc ești inundat de frumusețe, măreție și grație. Acesta este țelul, acesta este destinul. Dă-mi voie să repet. Fără efort nu vei ajunge niciodată, fără efort nimeni nu a ajuns vreodată. Vei avea nevoie de un mare efort, și doar atunci vine un moment când efortul devine inutil. Dar devine inutil doar când ai ajuns la însuși vârful lui, niciodată înainte. Când ai ajuns la însuși punctul culminant al efortului tău – tot ce puteai face, ai făcut – atunci brusc nu mai este nevoie să faci nimic. Renunți la efort.

Dar nimeni nu poate renunța la el la mijloc, se poate renunța la el doar la capătul extrem. Deci, mergi până la capătul extrem dacă vrei să renunți la el. De aceea insist în permanență: fă cât de mult efort poți, pune-ți toată energia și toată inima în el, pentru ca într-o zi să poți vedea – acum efortul nu mă mai duce nicăieri. Și în acea zi nu tu vei fi cel care va renunța la efort, el renunță de la sine. Și când renunță de la sine, se întâmplă meditația.

Meditația nu este un rezultat al eforturilor tale, meditația este o întâmplare. Când eforturile tale încetează, brusc meditația este acolo…binecuvântarea ei, grația ei, gloria ei. Este exact ca o prezență…luminoasă, înconjurându-te și înconjurând totul. Umple întreg pământul și întreg cerul.
Acea meditație nu poate fi creată prin efortul uman. Efortul uman este prea limitat. Acea grație este atât de infinită. Nu o poți manipula. Se poate întâmpla doar când ești într-o extraordinară dăruire. Când tu nu ești acolo, doar atunci se poate întâmpla. Când ești un non-sine – nici o dorință, nu te duci nicăieri – când ești doar aici și acum, fără a face ceva anume, doar fiind, se întâmplă. Și vine în valuri și valurile devin ca o maree. Vine ca o furtună și te ia și te duce într-o realitate complet nouă.

Dar mai întâi trebuie să faci tot ce poți să faci, și apoi trebuie să înveți non-acțiunea. Acțiunea non-acțiunii este cea mai mare acțiune, și efortul lipsei de efort este cel mai mare efort. Meditația ta, pe care o creezi incantând o mantra sau stând tăcut și liniștit și forțându-te, este o meditație foarte mediocră. Este creată de tine, nu poate fi mai mare ca tine. Este "făcută acasă", și cel care a făcut-o este întotdeauna mai mare decât ceea ce este făcut. Ai făcut-o stând, forțând o postură de yoga, incantând ”Rama, Rama, Rama” sau altceva – ”bla, bla, bla” – orice. Ai forțat mintea să devină liniștită.

Este o liniște forțată. Nu este acea liniște care vine când tu nu ești acolo. Nu este acea tăcere care vine când ești aproape non-existențial. Nu este acea beatitudine care coboară asupra ta ca un porumbel. Se spune că atunci când Iisus a fost botezat de Ioan Botezătorul, în râul Iordanului, Dumnezeu a coborât asupra lui, sau Sfântul Duh a coborât asupra lui ca un porumbel. Da, exact așa este. Când tu nu ești acolo, pacea coboară asupra ta…fâlfâind din aripi ca un porumbel…ajunge în inima ta și sălășluiește acolo, pentru totdeauna.

Tu ești desfacerea ta, tu ești bariera. Meditația este atunci când meditatorul nu este. Când mintea încetează cu toate activitățile sale – văzând că sunt inutile – atunci necunoscutul te pătrunde, te copleșește. Mintea trebuie să înceteze pentru ca Dumnezeu să fie. Cunoașterea trebuie să înceteze pentru că trăirea să fie. Tu trebuie să dispari, trebuie să te dai la o parte. Trebuie să devii gol, numai atunci poți să fii plin. 

În acea noapte am devenit gol și am devenit plin. Am devenit non-existențial și am devenit existența. În acea noapte am murit și am fost renăscut. Dar cel care a fost renăscut nu are nimic de-a face cu ceea ce a murit, este ceva discontinuu. La suprafață pare să fie continuitate dar este discontinuitate. Cel care a murit, a murit complet; nimic din el nu a rămas.

Credeți-mă, nimic din el nu a rămas, nici măcar o umbră. A murit complet, total. Nu înseamnă că sunt doar o versiune modificată, transformată, o formă schimbată, transformată a celui vechi. Nu, nu a existat nici o continuitate. În acea zi de 21 martie, persoana care trăise timp de multe, multe vieți, de milenii, a murit pur și simplu. O altă ființă, absolut nouă, nelegată deloc cu cea veche, a început să existe.

Religia îți oferă doar o moarte totală. Poate că de asta toată ziua anterioară acestui fenomen simțeam un fel de urgență asemenea morții, ca și cum urma să mor – și am murit cu adevărat. Am cunoscut multe alte morți, dar ele nu au fost nimic în comparație cu aceasta, ele au fost morți parțiale. Uneori a murit corpul, alteori a murit o parte a minții, alteori a murit o parte a egoului, dar în ceea ce privește persoana, aceasta a rămas. Renovată de multe ori, decorată de multe ori, schimbată câte puțin, pe ici pe colo, dar a rămas, continuitatea a rămas. În acea noapte, moartea a fost totală. A fost o întâlnire cu moartea și cu Dumnezeu în același timp.


Osho:  The Discipline of Transcendence, Volume 2, Chapter 11. (Disciplina transcendenței)
(EN: http://spectrumofbeliefs.blogspot.com.tr/2010/05/oshos-enlightenment.html)

 Articol preluat de aici: http://oshojoy.ro/osho-despre-ziua-iluminarii-sale/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu